Tot incerc sa scriu ceva coerent
de cand flacarile au mistuit vieti inocente in Clubul Colectiv din Bucuresti.
Cu greu am reusit sa ma adun, chiar daca mereu m-am considerat o persoana
puternica. Am trecut de la soc, la groaza, la durere, la plans, la indignare,
iar acum am ajuns la un sentiment de determinare care m-a motivat sa nu stau
inerta in fata mortii si a nedreptatii. Daca eu, care nu sunt direct implicata in
acea tragedie am trait in lacrimi aceasta durere, nu indraznesc sa imi imaginez
ce au simtit cei apropiati.
Si ma intreb: totul se va
termina atat de repede cu vina aruncata pe primii tapi ispasitori gasiti? Lumea
vrea dreptate si schimbare pentru viitor, nu vrea sa isi inece suferinta in
lacrimi si strigatele in tacere si acceptare.
Societatea este macinata in
interior. Tot mai multe intrebari raman fara raspuns. Oamenii nu mai accepta sa
li se arunce cu praf in ochi pentru a uita, pentru a intoarce privirea. Durerea
este determinare si putere. Sfarsitul lor trebuie sa devina inceputul nostru.
Ei nu trebuie lasati sa fi murit degeaba! Le datoram asta lor si noua! Inca se
mai poate face ceva. Putem reconstrui fara sa uitam vreodata suferinta care i-a
smuls fara mila din imbratisarea vietii.
Adevaratii vinovati stau ascunsi
in spatele functiilor. Unii au incercat initial sa para eroi. Erau parca
pregatiti déjà pentru ceea ce urma sa se intample. Simteau mirosul usturator de
fum cu zilele inainte ca el sa mocneasca. Le-a scapat oare de sub control
propriul plan?
Nu mai avem timp de plans. Asta
nu ii va aduce inapoi. Le datoram DREPTATEA! Ne cer acest lucru lacrimile lor
de sange, mainile lor arse, chipurile lor fara zambet si desfigurate de foc. Ne
cer acest lucru suferinta celor care inca se zbat pentru a supravietui. Ne cer
acest lucru cei care au salvat oameni cu pretul vietii lor. Daca nu facem ceva
acum, ei au murit in zadar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu